7 apr. 2010

Moartea ia chipul unui seducatot

Seara, cind soarele mai luminos si mai aprins ca soarele oraselor noastre se inmorminteaza singur in pelerina lui de purpura tivita cu aur,aprinzind coama codrilor si lacuind cu singe panglica de otel a piraielor:sau noaptea,cind cerul neastupat de cladiri iti apare mai nemasurat si stelele mai nenumarate,cind luna aluneca pe bolta ca un veghetor al noptii,cind pamintul se ineaca intr-un fum violet si apele sint negre ca smoala,te simti atit de mic in fata nemarginirii,ca toata trufia ta de om se nimiceste.
Moartea insasi nu te mai inspaiminta,fiindca viata pare fara pret.Mai ales acest sentiment,acest instinct al mortii capata alt inteles.In mijlocul oamenilor,moartea este agonia in patul suferintei,este carul mortuar,este piatra grea de mormint,este privelistea vietii care-ti va dispare,este,citeodata,remuscarea si gindul unei pedepse posibile-dincolo.
In mijlocul naturii,moartea este identitatea cu fenomenele,a caror liniste si a caror infinit gigantic te vor prinde si te vor preface in iarba,in frunza de arbor,in apa de riu,intr-o raza de stea.
Departea de oameni,in lumea primitiva a vegetalelor si a mineraleor,sufletul se dezbraca de o haina murdara.Iti apare tie insuti gol,si nu ti-e rusine de goliciunea ta,ca Adam si Eva inaintea pacatului.
Esti copil nou-nascut si nu mai cunosti intinarea lumeasca,de care te desparte parca un abis,ca pe cele doua vieti.