Singuratate

Luna şi stelele levitau pe cer în ritmul blajin al înserării, pe un cer uriaş. Muzica se
ridica încet dinspre oraş, ca un abur dintr-un trup cald, dezvoltându-se încet din activităţile
întârziate, o maşină trecând pe strada goală, o pisică la şuetă cu alte pisici, voci de prieteni
râzând de ceva, un avion trecând prea jos, muzica vieţii, molcomă, adormitoare. Privind pe
geamul de la camera mea, partea de oraş vizibilă mie nu dădea semne de viaţă. Ca şi cum tot
ce se auzea provenea de la fiinţe de mult dispărute. Ca un oraş cu stafii. O lumină era totuşi
aprinsă la un etaj de la una din casele din faţă, dar silueta care trecea prin ochiul de lumină
era a unui singuratic ce executa un dans de unul singur. Mi l-am imaginat plângând, aşa gol
cum era, gras şi lunatic. Apoi mi-a trecut prin cap că bietul gras dansa pentru noi toţi,
întreaga omenire. Că fiecare gest grotesc pe care-l făcea vroia să spună: de ce sintem atit de ingrozitori de singuri?
Cred că au trecut ore bune de când eu m-am aşezat la masa din sufragerie cu un
pahar de apă în faţă, refuzând să gândesc orice gând nou ar fi încercat să străpungă uşile pe
care le-am închis în mine. Cu tălpile goale pe parchetul rece, în plină răcoare dinspre
fereastra larg deschisă, cu lumina aprinsă. Luminile aprinse în toată casa. Chestia este că
atunci când stingi lumina nu ştii niciodată ce-o să vezi.
Heeeei, mai aude cineva melodia asta?! Ascultaţi cu atenţie! Este o piesă molcomă,
cântată uşor nazal, fundal ideal pentru un apus de soare incendiar în august, despre cum dragostea este un vis îngrozitor de gol, pustiu şi găurit. Şi nu ştiu dacă nu cumva cântăreţul
nu o face intenţionat, dar de multe ori falsează. O fi vreun nou stil pe care eu nu-l cunosc.
Dar acum, o să închid fereastra. O fi august, dar mie mi-e îngrozitor, îngrozitor, îngrozitor de frig.