...

am gasit inca un om de care ma pot desparti...nu e prima data cind fac acest lucru...e un om bun...de o bunatate la care nu ma asteptam...cu principii solide...intodeauna are un cuvint potrivit pentru mine sa ma incurajeze.

e genul de om caruia printr-un cuvint ii poti spune nespus de mult.

ne stringem mina,ne uitam unul in ochii celuilalt si imi spun:acum ne putem despartii.

caci orice ne-ar despartii de acum inainte,sintem doi oameni care s-au intilnit.
ii voi da voie sa ma urasca...ma voi uri si eu...ma simt bine cu acest gind...ii voi da voie sa isi spuna ca am fost doar o tirfa mincinoasa.

asta e esentialul:sa te intilnesti cu celalalt.finalul-devine acum posibil.
numar ceasurile bune dupa numarul despartirilor posibile.

de altfel e si cea mai frumoasa declaratie de dragoste,,simt ca te pot parasi,te iubesc atit de tare incit simt ca s-a implinit ceva in mine,si acum te pot parasi''.e inutil sa intorci capul...s-ar putea sa vezi nedumerire.

cind pleci e bina sa crezi ca ai socotelile incheiate...

bravo!esti fantastica!aplauze pentru mine!

am reusit si de aceasta data sa ma mint singura...

simt ca sint pe puncul de a inebunii...

IARTA-MA

Ora povestilor in casa de nebuni

acolo unde se despart speranta si iubirea
acolo unde incepe nebunia
printr-o lume mai buna si libera sper
doar florile sperantei in realitate apar

furtunile nu se supun regurilor cu lacrimi
cuvintele toate nu pot calma nici marea
natura-mereu indiferenta si haina
nu s-ar schimba pentru un carturar sau un nebun

omul e plin de relele lumii
muritoare in lumina lunii
e-n firea lui sa nu vrea mai bun sa fie
e-n soarta noastra cruda sa credem in mai bine.

maturitate

eram
esenta de idei
concentrat de senzatii
fruntea-n temnitata
oprea gindul prizonier
sa se nasca
ochii priveau intunericul
gura striga fara glas
miinile minghiiau vidul
inimii ii era strain cintecul.

Un pas inapoi sau nu?

Te mai intorci in acelasi loc,dupa ce ai decis sa placi?Probabil ca primul raspuns,aproape impulsiv,este ca nu.Odata ce ai decis sa plaeci,iti asumi consecintele gestului.Si mergi mai departe cu el,chiar daca uneori regreti ca l-ai facut.
Dar ce te face sa nu te poti intoarce atunci cind iti pare cu adevarat rau de ce ai facut?
Cind regretul nu iti da pace si cind stii sigur ca ar fi fost mai bine pentru tine daca ramineai?
orgoliul?Incapatinarea?Cu cit pot fi mai presus de parerea de rau?
Cind vorbesc despre a pleca,ma refer la acele situatii din viata cind decizi sa parasesti un loc.Sau o persoana.Sau sa te desprinzi definitiv de o situatie.
Cunosc oamenii care au plecat.Unul de linga altul.Si care si-au dat seama cit de gresit a fost ce au facut.S-au intors.Unul catre celalalt.Cu o lectie invatata,cu noi lucruri asumate,cu un nou fel de a-l privi pe celalat.
S-au intors mai intelepti,fara sa isi promita neaparat ca nu vor mai gresi-o promisiune,de altfel,mult prea greu de tinut pentru a crede cu adevarat in ea.
Si cunosc oameni care nu s-au mai intors.Desi le-a parut rau.Au trait mai departe cu regretul,cu nostalgia si cu neincercarea unei posibile reintoarceri.Fiecare fericit in felul lui.Sau mai degraba,fiecare impacat in felul lui.
Si mai cunosc oameni care au plecat si a fost cea mai buna alegere pentru ei.
Voi ce spuneti?Citi dintre voi ati plecat fara sa va mai uitati inapoi si citi regretati ca nu ati avut taria sa mai incercati inca o data?

Ploaia

Imi placea sa ma plimb cu el.Lungile noastre plimbari erau cele mai placute momente ale zile,uneori mergeam prin padure,s-a intimplat chiar sa ne prinda ploaia.
Chiar daca ploaia putea fii prevazuta,nu ne miscam din loc,nu fugeam,nu ne grabeam,vorbea doar tacerea dintre noi.
Ne adaposteam doar sub un copac...aerul rece ne atita simturile,nu simteam decit sexualitatea ce razbea din noi...acolo in ploaie il lasam sa ma posede fara urma de tandrete,in salbaticia locului,nu era loc de asa ceva.
Mici virtejuri se iscau linga noi,ridicind in aer frunze,petale de flori si praf.
Si totul devenea atit de intens si coplesitor,rafalele de vint deranjindu-ne parul si infiorindu-ne pielea.
Apoi ploaia...sa stai sa asculti ore in sir zgomotul pe care-l face ploaia,sa o asculti curgind,ropotind,gemind,vaietindu-se ca o femeie,ca un riu gata sa se reverse peste noi din marea uriasa a cerului.
Si cind stai sa sculti ploaia simtii cum o multime de lucruri se invalmasesc in tine.
Ca si cum muzica acea monotona te-ar fi invalmasit cu totul in ea.

Pasarea Spin

Acesta este un citat dintr-una din cartile preferate,pe care am citit-o prima oara si mi-a placut.Pe urma cind am crescut,am recitit-o si mi-a placut la fel de mult:

Exista o legenda despre o pasare care cinta o singura data in viata,mai dulce decit oricare alta vietate de pe fata pamintului.
Din momentul in care pasarea isi paraseste cuibul,cauta un copac cu spini si nu-si gaseste odihna pina nu-l afla.
Apoi cintind printre ramurile salbatice,ea se arunca singura in spinul cel mai lung si mai ascutit.
Si in extazul mortii,se inalta deasupra propriei agonii,scotind un tril mai dulce decit al privighetoriilor sau al ciocirliei.
Intreaga lume inmarmureste,si Dzeu,in Paradis zimbeste.
Pentru ca ceea ce este mai bun in viata noastra,se obtine cu pretul unei dureri existente...Ori cel putin asa spune legenda.


Pasarea cu spinul infipt in piept,urmeaza ciclul implacabil al legii nescrise;nici ea nu stie de ce impuls este condusa dar,incepe calatoria pe care o va sfirsii aruncindu-se singura intr-un spin si va murii cintind.
Chiar in acest moment spinul patrunde,dar ea nu isi va da seama ca el exista si ca va urma moartea.
Dar noi,noi cei care ne implantam singuri spini in piept,noi stim!
Noi intelegem!Si totusi o facem!

Gaseste-ma...

m-am ascuns
in gindul unei iluzii
desprinsa din negura
seninatatii mele;
m-am inchis
in visul unei secunde
plingind lacrima
unei idei.
i-am cerut
sa-mi deseneze eternitatea
pe-o pleoapa de cer.